O văd în fiecare seară cum calcă apăsat pe gresia rece şi îşi aprinde câte-o ţigară privind lung luminile oraşului de după balustradă. Ea nu mă cunoaşte, însă eu o ştiu cel mai bine dintre toate fiinţele ce au pretins vreodată că o cunosc. Uneori îşi spală gândurile negre în sticle de alcool fin, alteori le trage în piept adânc, lăsându-le apoi să se piardă în bătaia vântului. Mi-a trebuit mult timp să-i învăţ dedesubturile, şi trebuie să recunosc că am fost uimit când i-am descoperit, în final, absolutul. Mereu când o privesc tresar, pentru că numai uitandu-mă la uşurinţa cu care pare că îşi acoperă cicatricile sufleteşti mă depăşeşte.
Îmi place să o compar cu diferite lucruri, în funcţie de stările prin care trece. De cele mai multe ori e ca o navă pe o mare învolburată, dar niciodată nu se scufundă. Întotdeauna iese la mal cu un zâmbet ce alungă şi cea mai puternică furtună, lăsând încercările grele prin care-a trecut să se înece în mare. Şi cu toate astea iese singură în larg, nepermiţând nimănui să se apropie. Mă întrebam deseori de ce nu e niciodată în compania cuiva. Mă întrebasem atât de multe lucruri de fapt...Ea în sinea proprie era un semn de întrebare. Dar cu timpul îmi dădeam seama că obscuritatea ei e doar aparenţă. Că scutul pe care îl îmbrăca zilnic era doar pentru a-şi proteja propriile emisfere.
Îmi doream atât de mult să îi pot arăta cât de mult am ajuns să o cunosc şi să o admir, dar ştiam că-mi va refuza politicos orice gest. Nu cred că îi era frică să iubească. Mai degrabă îi era frică de vulnerabilitate şi lipsa reciprocităţii. Fiecare cicatrice era o poveste diferită, un joc la care ea pierdea tot timpul, indiferent de circumstanţe. Şi cu toate astea aş fi vrut să îi arăt cât de mult o înţelegeam, puteam să îi promit că aş fi reuşit să o vindec, dar sărăcuţa avea tatuate pe corp toate promisiunile deşarte ale multor insensibili ce i-au călcat pragul, iar în ochii ei n-aş fi fost altceva decât un deja-vù. Dacă ar fi putut privi şi ea în sufletul meu la fel cum pot privi eu în al ei, ar fi ştiut că eu m-aş fi ţinut de cuvânt. Că aş fi fost acel "Noe" al sentimentelor ei. Dar ea nici nu mă cunoaşte. Poate doar mă ştie drept ciudatul care priveşte tot timpul înspre fereastra ei.
Transparenţa e doar aparenţă. Scutul are mii de puncte slabe. Tăcerea îşi înghite urletele şi se chinuie să le digere. Fiecare noapte e transcendență. Spectrul e opac. Ea n-are definiţie. Şi nici eu.
