Yellow diamonds in the light...

"It's like you're screaming, and no one can hear. You almost feel ashamed, that someone could be that important - that without them, you feel like nothing. No one will ever understand how much it hurts. You feel hopeless; like nothing can save you. And when it's over, and it's gone, you almost wish that you could have all that bad stuff back - so that you could have the good."

Cosmic, astral, mitologic, stelar.

I already got used to this silly state of mind. Maybe "silly" is not the right word, but who gives a fuck anyway. I've been trippin' all day. Lately, that became some kind of routine, you know like, when someone asks you how was your day and you answer "Oh, you know, got outta bed, ate my cereals, tripped all day long." Just routine, like everybody's doin' it. Like everybody's forgotten the times when they were completely happy, without any mixed feelings or second thoughts...just happy.
But my fractal heart and my cruel mind almost got into a fight again. So I'm mentally leaving Earth. I start with Mercury to grab some warmth, I swing on Saturn's rings, I kiss Neptun's vivid lips, and end up on Pluto to regain my coolness 'cause, when I'm done travelling, they don't have to know I had a bit of warmth, 'cause I don't want them to try stepping over me. They'll do nothing but get hurt, and I don't wanna do this anymore, hurting them just to save myself. But I miss the arms of the Universe. I miss the way I lose myself among its psychedelic threads, on my pursuit of happiness. But it's a part of me, like an oversized puzzle whose pieces try to find their way but they don't, so they try it like thousand times with thousand combinations and not surprisingly, they get no result. Yet. And that's why I keep my head high. Up to the Sky. Up to the Universe. Up to the happiness.

BorderlinePersonalityDisorder.

Intr-un joc nejucat fur destinului pasi,
Pe tacute mereu, pentru sufletul meu,
Intr-un joc nejucat fur destinului pasi,
Atata zgomot,e rau,pentru sufletul tau.

Adesea mecanic,atins de aripa unui phoenix stupid intre pamanteni, palid,
E vraja visurilor noastre contrastand cu catusele de diamant ereditar,
Degete de evantai,
Stai calm, n-are sens, sa te-agiti,
Tic-tac, mori incet...Nu stiai?

Cine poa' sa-mi zica,
Incotro se-ndreapta lumea asta mica?
Viata pare lunga dar e doar o clipa,
Si la sfarsit sper sa nu ne fie frica
Ca tot ce faci platesti,
Ca toti cei dragi palesc,
Nu esti in stare sa vorbesti,
Sa faci un gest firesc
Sa zici in cap traiesc,
Uita-te-n jur, ce vezi?
E un miracol imens dar tu vezi un spectacol pervers.

Sun is shinin' everyday.

Ah...Stare pe care nu am mai simtit-o demult, si anume de maxima fericire. Vesti bune si zambete din toate partile, ca aproape incep sa ma intreb daca nu cumva mi se face o farsa.

HA. Fuck it, I'm still illegal.

Reverse.

Asa se intampla mereu. La inceput, dintr-o mare de oameni esti ales pentru ca "esti aparte, iti pasa de oameni si ii asezi intotdeauna in fata nevoilor tale, ii intelegi, ii iubesti, nu ii judeci, esti un pieten perfect" si ti se multumeste de fiecare data pentru ca esti prietenul lor si pentru ca esti o raritate de om. Totul decurge perfect, reciprocitate din toate partile, vorbe dragute care alimenteaza focu', seri cu multe discutii, rasete si tone de amintiri, pana cand montagne rousse-ul incepe usor-usor sa coboare, pana la declin. Cand esti prea bun si ai trecut deja de partea cu oferitul unui deget pentru ca nu mai ai niciunul, aceiasi care iti multumeau odata incep sa critice, sa intepe, sa umileasca, sa iti spuna ca de fapt tu niciodata nu ai fost asa, si iti afiseaza o serie de "insusiri" in totala discordanta cu cele initiale. Si asa e de fiecare data. De absolut fiecare data, fir-ar ea de natura umana proasta. Ce naiba ma, nu toti suntem oameni? Unii de ce apreciaza si cel mai mic gest si altii nu apreciaza nici daca te detasezi de persoana ta ca sa le faci pe plac? Ce naiba ma, chiar notiunea de "priveste-te cu alti ochi" s-a dus asa, pe apa Sambetei? Pai cum sa mai fie intelegere cand toata lumea are impresia ca nu greseste cand greseste si ca are dreptate cand de fapt nu are? Cum sa nu se distruga prietenii de ani intregi cand apar factori care te fac sa-ti bagi picioarele in tot ce credeai si in toti in care credeai pana la momentul respectiv? E normal ca atunci cand vezi stele sa te simti orbit, da' sa nu uiti ca totusi ai plecat de pe Pamant. E normal sa hiperbolizezi viata, ca ai doar una, da' cand esti aproape de linia de finish a moralitatii sa-ti aduci totusi aminte de faptul ca la un moment dat nu iti doreai s-o intreci. Si tot asa. Dar cine sunt eu sa judec? Eu sunt doar cineva care isi descatuseaza sufletul prin scris, sunt o "incuiata care aude si crede selectiv, si care niciodata nu si-a-ntors principiile si orgoliul pe dos ca sa faca pe plac tuturor" orbilor si oarbelor. Asa ca ce scriu eu nu conteaza, la fel cum nu conteaza nici impresiile gresite in urma a ceea ce sunt si scriu.
Si am o vaga impresie ca am mai spus-o, dar cu placerea de a ma repeta o spun -din nou-.
"YOU'RE NEVER TOO OLD TO HAVE YOUR EYES OPENED."
Cheers.