Intotdeauna m-am ferit de orice fior de dragoste care ma incerca, si asa trebuie si acum: sa fug cat mai departe. Nu pot sa te las sa-mi acaparezi mintea, nu pot. Trebuie sa impun circuitelor mele sa nu te lase inauntru, sa te respinga pur si simplu, ca pe un CD zgariat in cel mai varza casetofon de Dacie. Mirosul parfumului tau de pe hainele mele e intr-o lupta chinuitoare cu ratiunea mea, si trebuie sa castige ratiunea. Trebuie. Nu vreau sa castigi. Nu vreau sa imi ajungi in inima, pentru ca refuz sa cred ca inca mai am una. Da, momentan mergem in acelasi metrou, dar statia mea e aproape, si a ta si mai aproape, si nu vreau sa suspin dupa ce cobori. Nu vreau sa privesc inapoi din spatele unui geam doar ca sa mai vad o data fața care mi-a facut sangele sa pulseze mai rapid decat beculetul unui telefon dupa un apel pierdut. Vreau sa cobori tu la statia ta. Iar eu sa raman in metrou, cu negarea in brate si sarutul tau tatuat pe buzele-mi. Apoi eu la statia mea, si totul sa fie bine. Fara resentimente, fara regret si fara amaraciune. Macar de-ai fi urcat mai demult in metrou, si sa nu fi fost atat de grabit incat sa nu ma observi la timp. Vreau ca imbratisarile sau rasetele din fiecare zi sa se evapore, exact ca picaturile de Rom sau Whiskey ramase din sticlele pe care le imparteam uneori. Vreau ca tot ce s-a intamplat sa nu imi fi oferit nevoia de a-mi pune sufletul pe tava scriind randurile astea. Dar respir linistita, pentru ca de un singur lucru sunt sigura. Tu n-ai sa citesti niciodata asta. Sau n-o sa te recunosti printre randuri. Asa ca dau enter, post, si...Alt+F4. Am o constiinta de golit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu