Tranzitii.

O văd în fiecare seară cum calcă apăsat pe gresia rece şi îşi aprinde câte-o ţigară privind lung luminile oraşului de după balustradă. Ea nu mă cunoaşte, însă eu o ştiu cel mai bine dintre toate fiinţele ce au pretins vreodată că o cunosc. Uneori îşi spală gândurile negre în sticle de alcool fin, alteori le trage în piept adânc, lăsându-le apoi să se piardă în bătaia vântului. Mi-a trebuit mult timp să-i învăţ dedesubturile, şi trebuie să recunosc că am fost uimit când i-am descoperit, în final, absolutul. Mereu când o privesc tresar, pentru că numai uitandu-mă la uşurinţa cu care pare că îşi acoperă cicatricile sufleteşti mă depăşeşte.
Îmi place să o compar cu diferite lucruri, în funcţie de stările prin care trece. De cele mai multe ori e ca o navă pe o mare învolburată, dar niciodată nu se scufundă. Întotdeauna iese la mal cu un zâmbet ce alungă şi cea mai puternică furtună, lăsând încercările grele prin care-a trecut să se înece în mare. Şi cu toate astea iese singură în larg, nepermiţând nimănui să se apropie. Mă întrebam deseori de ce nu e niciodată în compania cuiva. Mă întrebasem atât de multe lucruri de fapt...Ea în sinea proprie era un semn de întrebare. Dar cu timpul îmi dădeam seama că obscuritatea ei e doar aparenţă. Că scutul pe care îl îmbrăca zilnic era doar pentru a-şi proteja propriile emisfere.
Îmi doream atât de mult să îi pot arăta cât de mult am ajuns să o cunosc şi să o admir, dar ştiam că-mi va refuza politicos orice gest. Nu cred că îi era frică să iubească. Mai degrabă îi era frică de vulnerabilitate şi lipsa reciprocităţii. Fiecare cicatrice era o poveste diferită, un joc la care ea pierdea tot timpul, indiferent de circumstanţe. Şi cu toate astea aş fi vrut să îi arăt cât de mult o înţelegeam, puteam să îi promit că aş fi reuşit să o vindec, dar sărăcuţa avea tatuate pe corp toate promisiunile deşarte ale multor insensibili ce i-au călcat pragul, iar în ochii ei n-aş fi fost altceva decât un deja-vù. Dacă ar fi putut privi şi ea în sufletul meu la fel cum pot privi eu în al ei, ar fi ştiut că eu m-aş fi ţinut de cuvânt. Că aş fi fost acel "Noe" al sentimentelor ei. Dar ea nici nu mă cunoaşte. Poate doar mă ştie drept ciudatul care priveşte tot timpul înspre fereastra ei.

Transparenţa e doar aparenţă. Scutul are mii de puncte slabe. Tăcerea îşi înghite urletele şi se chinuie să le digere. Fiecare noapte e transcendență. Spectrul e opac. Ea n-are definiţie. Şi nici eu.

Bad joke.

Sometimes I feel like someone out there is purposely messing with me. Like an innocent man who has been set up by j'ne sais qui and is desperately trying to prove themselves and regardless of the fact that he screams out the truth, all the so-called evidence indicates that he's lying. And he's desperate because he knows he's honest but he's not able to do anything to prove it and hopelessly prays for a miracle.
They say that Karma comes back around, but it only does for the bad things. At least to me, it just didn't come back the same way. The more I gave, the less I got back. The more I tried to shelter people from being hurt, the more it backfired at me - and I've always wondered why. So I tried to live with it. Like it didn't matter my intentions were always good, like it didn't matter that my life was fucked up for no reason. I preferred being constantly stabbed just for a moment of soothing. And I still do this. After all these years, I still got thousands of knives stuck in my back, still waiting for my soothingness.
I stopped looking for reasons. The only answer I'm still waiting for is how long will I be doing this until it finally gets to me. But man, I don't know.

Infinity.

I want to be given the chance to make you feel alive. To bring you feelings you’ve never felt before and never thought you would. Please let me be there to fight away your sorrow and emphasize your happy times. Just let me prove to you it’s not just words. Let me get into your heart and make you wanna keep me there forever. Let me be your first thought in the morning and your last thought late at night. Let me make you feel millions even when you’re broke. Let me take you to the Sky and watch the whole world together from above. Let me be the one you’ve been looking for all your life. Let me cook your favourite dish. Let me get lost in long night rides with you. Let me kiss you hard in the pouring rain. Let me listen to your silence when the words are not enough. Just let me love you. And I swear to God you’ll never want to forget me. Just let me.

IF.

She's taking her time making up the reasons
To justify all the hurt inside
Guess she knows from the smiles and the look in their eyes
Everyone's got a theory about the bitter one
They're saying, "Mama never loved her much."
And, "Daddy never keeps in touch.
That's why she shies away from human affection."

But somewhere in a private place
She packs her bag for outer space
And now she's waiting for the right kind of pilot to come
And she'll say to him,
She's sayin'

"I would fly to the moon and back if you'll be,

If you'll be my baby,
I've got a ticket for a world where we belong
So would you be my baby?"

Athazagoraphobia.

I know that this may sound stupid, but when you find a soul that matches yours, all the feelings are overwhelming. You're surrounded by thousands of feelings you may have lacked before, and you have so much to say that you don't know exactly where to start from. So you overly attach, and have the impression that you know that person for a lifetime, and everything's perfect, and your heart rate goes crazy...it's just like falling in love for the first time. But in a different way. It's weird you know, I can't even explain it, but whoever's been through this knows exactly what I'm talkin' 'bout. The rush, the feelings, premature happiness, sweet dizziness, euphoria, and everything similar to it...It's like, you finally feel alive.
The sad part is, the more you get attached, the fear of losing them rises. And you get crazy and paranoid whenever you think something's wrong, practically making them wanna leave you.
So, my friend, if you fear losing the one you love, start by not letting them forget that you don't want to lose them. 'Cause shouts and paranoia never tackled any problem. Athazagoraphobia, my friend. Fucking athazagoraphobia.

Refresh, Restart, Reboot.

I'm tired of not seeing any Sunshine sometimes, I'm tired of blurry images caused by this heavy rain. I'm tired of trying to fake a smile on the street just to cry myself to sleep whenever my bridges collapse...I'm just tired. Aren't you tired of this fucking pain sometimes? Aren't you tired of teary eyes and salty lips? I need Sunshine. I need warmth. I need the main reason why I'm happy not to be as well the main reason why I'm sad. I need...Fuck that. I'm just tired.

TCTWNE.

Wolves attack when they are hurt. Foxes growl when they are hurt. Dogs bite when they are hurt. Even people hurt when they are hurt. Some hurt to pay back. Some hurt to save themselves. And some...just for their own entertainment. But why do we tend to hurt each other so much and so often? And it doesn't matter how hard we try to keep up appearances, behind the smokescreen we get so lonely and so cold that we can't even think straight. But we wouldn't show that. We wouldn't friggin' show it. 'Cause we'd consider ourselves weak if we did. So we hurt. We hurt the ones we love, we hurt the ones we hate, and what's most important...we involuntarily hurt ourselves. And that sucks. 'Cause you may feel nothing for a while, but one day you wake up with a fucked up feeling and you wonder why. Then the reason seems to slowly take shape, as the smile on your face turns into a flood of tears. But you won't show that. You won't show. And you keep hurting. We as humans are such hypocrites, we expect everything and give nothing in return, but we start complaining if we don't get it. And we shamelessly hurt but want to be treated with love and respect. How could this be? When did we become so selfish and careless? We say that we want to change the world, but in fact the world changes us; and we totally refuse to admit that. We still think we're unaffected. We still think that nothing can touch us. We still think we're know-it-alls.

This is the circle that will never end. The sinister rehearsal of our own fears. The pejorative reflection of our inner self, transposed into a thousand pieces. So mind your language in front of the ones who love you, 'cause if you get to hurt them several times, one day you might not get to hurt them at all. And you'll get back to loneliness and the circle will take its course again. The circle that will never end.

Transvers.

Teancul de pe birou pare sa devina din ce in ce mai mic, iar secundele mai au putin si strapung sticla fina a ceasului datorita pulsului meu nebunesc de rapid. Sunt deja pe drum. Nu imi amintesc cum, pentru ca nu am loc pentru altceva in minte decat pentru tine. Traficul infernal ma face sa imi fi dorit sa nu fi fost in costum acum, cu camasa incheiata pana la gat. Fierb. Caldura din stomac creste pe masura ce kilometrii scad. Stiu ca o sa ma astepti acasa, si o sa imi deschizi usa in lenjeria aceea noua semi-transparenta in care de-abia asteptam sa te vad, si ca luminile o sa fie difuze. Stai linistita, am luat vinul pentru ca stiu ca altfel nu se poate, si daca o sa ma intrebi ce sarbatorim o sa iti raspund "fiecare zi in care ma trezesc langa tine". E ciudat cum imi doresc nebuneste sa te sarut, iar tu sa imi musti buzele usor cum faci de obicei, schitand mai apoi zambetul ala subtil pe care il ador. Incerc sa nu ma mai gandesc la asta, pentru ca vreau sa ajung intreg acasa, dar este inevitabil, pentru ca m-ai acaparat cu totul, si eu pe tine. Stiu ca in timp ce eu injur in gand soferii nerespectuosi tu iti pudrezi cu grija fata, ca sa fii cea mai frumoasa pentru mine, si doar pentru mine, desi ti-am mai spus de nenumarate ori cat de frumoasa esti si fara pic de machiaj. Un lucru avem in comun acum, nerabdarea. Eu ma chinui sa imi fac loc printre masini in timp ce tu probabil verifici ceasul din minut in minut, tanjind dupa imbratisarea mea. Da, sunt barbat si nu mi-e rusine sa admit ca am o inima si ca profit de ea din plin. Cum nu mi-e rusine sa admit faptul ca noptile interminabile in care te strang la piept si diminetile in care ma trezesc inaintea ta doar ca sa te privesc cum dormi sunt cel mai frumos lucru care mi s-a putut intampla vreodata. TU, esti cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat vreodata. Si as spune-o oricui oricand, fara sa imi pese catusi de putin de consecinte. Stiu ca sunt o raritate, probabil de asta ma iubesti atat de mult, probabil de asta fericirea noastra este intacta si inimaginabil de constanta, probabil de asta...ce am scris mai sus e doar o perspectiva. Dar daca as fi cu adevarat barbatul pe care l-am descris anterior, si as gasi o femeie ca mine, randurile de mai sus mi-ar reprezenta Biblia. Si n-as incalca nici macar un paragraf.

Asdfghjkl.

Am o nevoie dementa sa scriu in seara asta. Nu stiu ce, nu stiu despre ce sau in legatura cu ce pentru ca mi se-nvart rotitele-n cap la viteza maxima. Dar trebuie sa scriu, scrisul ma elibereaza indiferent de continut, ca oricum nu stiu cine citeste asta si nu imi pasa cine. Dar stiu ca asta e alter ego-ul meu si ca atare imi striga sa scriu. Scriu. Aberatii, tampenii, nu imi pasa ce, atata timp cat la final mi se relaxeaza muschii si mintea. Ih. Asdfghjkl. Gata. Acum ma simt mai bine. Don't try to understand it, you won't. As long as you don't feel the same.

XO.

Take care.

I've listened carefully to every word of yours, I've looked into your eyes, I've watched your every move, and I can tell...I can tell that you were hurt as well, just as many times as I was. That you gave all of you to people who gave nothing back, and that you were left behind just when you least expected. And I know how you feel like a wreck, like nothing could matter anymore.
No matter how many times we laughed, I could still notice that sweet sadness in your eyes, and it made me wonder. I sometimes get scared of how much we're alike. I nearly wonder if any of this is real. Just like I wondered if there was any chance of seeing you again. I don't know many things about you, all of your scars, all of your happy times, but I would love to. 'Cause I could tell there were a lot. That unique way can't come from nowhere. I would love to know the real you, and I know I would love all of your sides. 'Cause you got me really impressed, and not many people could do that in my life. I don't know why I'm doing this. I just have a warm feeling inside since that day, and your face just doesn't want to vanish from my mind. It's crazy how can this happen...I guess it's fate, or who knows. I don't know where we're going. I don't know where and if it ends. Or in what way. However it might be, I'll ever be grateful for meeting you that day. I had a special feeling that day. And special people can't be forgotten so easily.

XO

Fuck "over".

Orice început are şi sfârşit. Şi orice sfârşit e un nou început. Wow, you don't say. Urăsc când totul se termină, e ca şi cum te chinui să faci un castel de nisip, şi te chinui, şi te tot chinui, uneori singur, alteori ajutat de persoanele pe care le iubeşti, şi fix când e totul perfect vine un val de ăla şi-ţi strică tot. Şi rămâi aşa, ca fraieru', şi te uiţi în gol, parcă refuzând să crezi că aşa ceva s-a întâmplat. Şi vorbesc de despărţiri pentru că, de ceva vreme încoace vin în serie. Feţe pe care le văd, caractere de care mă îndrăgostesc, prieteni pe care trebuie să îi las în urmă, şi tot felul de lucruri asemănătoare. Şi uite-aşa se duc nopţi şi mă trezesc că e ceasu' 4 iar şi eu nu dorm, şi uite-aşa se duce şi ultima ţigară din al nu-ştiu-câtelea pachet şi eu nu îmi dau seama, şi uite-aşa se duce şi ultimul strop din sticla pe care am jurat că n-o s-o deschid. Dar e inevitabil. So...let it pour. Cheers.

Erase me.

De ce e asa de greu pentru umanitatea asta sa dea dovada de putina empatie? Toti sunt niste egoisti superficiali care cer, cer si iar cer, iar cand vine vorba de dat se dau ei...la fund. Nu mai poti lega nimic in ziua de azi, nimic pe bune ma refer, ca de fatada sunt multe relatii. Dar mie nu imi place si nu mi-a placut niciodata sa simulez iubirea, si nu pot sa inteleg persoanele care o fac. Nimeni nu mai e multumit. Daca faci ca ei de 1000 de ori si o data, o singura data vrei sa faci si ca tine gata le sare tandara, uita de alea 1000 de ori si iti scot pe nas data aia cand voiai si tu saracu', sa fii putin autonom, sa-ti exprimi si tu idioata aia de parere, ca doar ai dreptul la ea. Cel putin teoretic ai. Toti se plang, toti au voie sa se planga, si iti reproseaza tie ca nu ai nimic. Daca stau dreapta in fata ta si nu spun nimic rau, nu inseamna ca in sufletul meu nu e nicio furtuna, nu inseamna ca atunci cand pun capul pe perna in zorii zilei nu plang pana adorm sau ca nu am momente cand pur si simplu as lua orice tren din gara sa scap de nebunia asta din oras. Nu-mi confunda tacerea cu naivitatea, si nici zambetul cu fericirea. Doar pentru ca nu vorbesc despre ce mi se intampla mie rau nu inseamna ca nu mi se intampla. Pentru astia care nu ma inghit da, e ceva maxim de tare sa stiu ca ei cred ca eu nu am nimic niciodata, dar sa ajungi sa te prefaci si in fata prietenilor buni, pentru ca daca te intreaba ce ai si le povestesti o intamplare iti spun ca te plangi? Pana mea, nu stiu unde o sa ajungem cu totii cu egoismul asta.
Vreau si eu pe cineva care sa ma inteleaga frate, oricat de complicata as fi. Sa ma asculte si nu sa aiba pretentia sa il/o ascult numai eu, si atunci cand ma asculta sa ma asculte si 5 minute si o zi intreaga daca e nevoie, fara sa strambe din nas sau sa imi scoata ochii ca "ma plang", ca nu ma plang si nu m-am plans vreodata, cel putin nu in maniera aia miloaga pe care o urasc. Vreau pe cineva care sa fie capace sa ofere cat ofer si eu, macar jumate din cate as putea eu sa ofer, pentru ca am multe de oferit in spatele ecranului asta de robot fara sentimente asa cum ma afisez de obicei. Si vreau ca persoana asta sa nu profite de bunatatea mea, asa cum au facut toti cand au observat cate am de oferit. Nu cred ca cer prea mult. Sau cer? Haha, acum par si eu o egoista superficiala care cere, dar nu e asa, pentru ca eu ofer dublu fata de cat primesc, asta e diferenta. Si uneori, sa faci diferenta e bine. In viziunea cui ii pasa. Mai degraba as ajunge sa ma blazez decat sa ma distrug.

Yellow diamonds in the light...

"It's like you're screaming, and no one can hear. You almost feel ashamed, that someone could be that important - that without them, you feel like nothing. No one will ever understand how much it hurts. You feel hopeless; like nothing can save you. And when it's over, and it's gone, you almost wish that you could have all that bad stuff back - so that you could have the good."

Cosmic, astral, mitologic, stelar.

I already got used to this silly state of mind. Maybe "silly" is not the right word, but who gives a fuck anyway. I've been trippin' all day. Lately, that became some kind of routine, you know like, when someone asks you how was your day and you answer "Oh, you know, got outta bed, ate my cereals, tripped all day long." Just routine, like everybody's doin' it. Like everybody's forgotten the times when they were completely happy, without any mixed feelings or second thoughts...just happy.
But my fractal heart and my cruel mind almost got into a fight again. So I'm mentally leaving Earth. I start with Mercury to grab some warmth, I swing on Saturn's rings, I kiss Neptun's vivid lips, and end up on Pluto to regain my coolness 'cause, when I'm done travelling, they don't have to know I had a bit of warmth, 'cause I don't want them to try stepping over me. They'll do nothing but get hurt, and I don't wanna do this anymore, hurting them just to save myself. But I miss the arms of the Universe. I miss the way I lose myself among its psychedelic threads, on my pursuit of happiness. But it's a part of me, like an oversized puzzle whose pieces try to find their way but they don't, so they try it like thousand times with thousand combinations and not surprisingly, they get no result. Yet. And that's why I keep my head high. Up to the Sky. Up to the Universe. Up to the happiness.

BorderlinePersonalityDisorder.

Intr-un joc nejucat fur destinului pasi,
Pe tacute mereu, pentru sufletul meu,
Intr-un joc nejucat fur destinului pasi,
Atata zgomot,e rau,pentru sufletul tau.

Adesea mecanic,atins de aripa unui phoenix stupid intre pamanteni, palid,
E vraja visurilor noastre contrastand cu catusele de diamant ereditar,
Degete de evantai,
Stai calm, n-are sens, sa te-agiti,
Tic-tac, mori incet...Nu stiai?

Cine poa' sa-mi zica,
Incotro se-ndreapta lumea asta mica?
Viata pare lunga dar e doar o clipa,
Si la sfarsit sper sa nu ne fie frica
Ca tot ce faci platesti,
Ca toti cei dragi palesc,
Nu esti in stare sa vorbesti,
Sa faci un gest firesc
Sa zici in cap traiesc,
Uita-te-n jur, ce vezi?
E un miracol imens dar tu vezi un spectacol pervers.

Sun is shinin' everyday.

Ah...Stare pe care nu am mai simtit-o demult, si anume de maxima fericire. Vesti bune si zambete din toate partile, ca aproape incep sa ma intreb daca nu cumva mi se face o farsa.

HA. Fuck it, I'm still illegal.

Reverse.

Asa se intampla mereu. La inceput, dintr-o mare de oameni esti ales pentru ca "esti aparte, iti pasa de oameni si ii asezi intotdeauna in fata nevoilor tale, ii intelegi, ii iubesti, nu ii judeci, esti un pieten perfect" si ti se multumeste de fiecare data pentru ca esti prietenul lor si pentru ca esti o raritate de om. Totul decurge perfect, reciprocitate din toate partile, vorbe dragute care alimenteaza focu', seri cu multe discutii, rasete si tone de amintiri, pana cand montagne rousse-ul incepe usor-usor sa coboare, pana la declin. Cand esti prea bun si ai trecut deja de partea cu oferitul unui deget pentru ca nu mai ai niciunul, aceiasi care iti multumeau odata incep sa critice, sa intepe, sa umileasca, sa iti spuna ca de fapt tu niciodata nu ai fost asa, si iti afiseaza o serie de "insusiri" in totala discordanta cu cele initiale. Si asa e de fiecare data. De absolut fiecare data, fir-ar ea de natura umana proasta. Ce naiba ma, nu toti suntem oameni? Unii de ce apreciaza si cel mai mic gest si altii nu apreciaza nici daca te detasezi de persoana ta ca sa le faci pe plac? Ce naiba ma, chiar notiunea de "priveste-te cu alti ochi" s-a dus asa, pe apa Sambetei? Pai cum sa mai fie intelegere cand toata lumea are impresia ca nu greseste cand greseste si ca are dreptate cand de fapt nu are? Cum sa nu se distruga prietenii de ani intregi cand apar factori care te fac sa-ti bagi picioarele in tot ce credeai si in toti in care credeai pana la momentul respectiv? E normal ca atunci cand vezi stele sa te simti orbit, da' sa nu uiti ca totusi ai plecat de pe Pamant. E normal sa hiperbolizezi viata, ca ai doar una, da' cand esti aproape de linia de finish a moralitatii sa-ti aduci totusi aminte de faptul ca la un moment dat nu iti doreai s-o intreci. Si tot asa. Dar cine sunt eu sa judec? Eu sunt doar cineva care isi descatuseaza sufletul prin scris, sunt o "incuiata care aude si crede selectiv, si care niciodata nu si-a-ntors principiile si orgoliul pe dos ca sa faca pe plac tuturor" orbilor si oarbelor. Asa ca ce scriu eu nu conteaza, la fel cum nu conteaza nici impresiile gresite in urma a ceea ce sunt si scriu.
Si am o vaga impresie ca am mai spus-o, dar cu placerea de a ma repeta o spun -din nou-.
"YOU'RE NEVER TOO OLD TO HAVE YOUR EYES OPENED."
Cheers.

"Lirici" pentru critici.

Pfff...Ma uit uneori in jur, si-mi vine sa ma crucesc de cat de proaste poa' sa fie unele fiinte de pe Planeta asta. Da' atat de proasteee, incat ramai ca la dentist si in acelasi timp te-ncearca un ras de-ala mai urat decat la cele mai smechere comedii posibile. Si-mi placeeee...Pfai, imi place enorm sa le aud cum clefaie si clevetesc in continuu, (ca normal, la altceva nu le duce capul) crezand ca prin tot ce mananca strica tripuri. Le iubesc pentru asta, serios. Ma amuza atat de tare incat mai-mai ca-mi vine sa ma bag si eu in discutie, gen "Hai fetele, ca vin si eu sa barfesc cu voi...Pe cine barfiti azi? Aaa, pe mine? Pfai cat de tareee, da' cam neinspirat asa, ca asta ati facut si ieri." Si totusi imi pare rau ca nu exista cuvinte care sa le descrie incapabilitatea de a face orice alt lucru si ca nu le-a explicat nimeni ca in loc sa imprastie ura de-am p*lea mai degraba ar face ceva in privinta hoiturilor lor. Dar daca ar fi vreodata sa multumesc cuiva pentru ca am ajuns pana aici cu nervii tari si caracterul la fel de acid, le-as multumi mai intai lor, si apoi prietenilor si altora. Ca n-au idee cat imi creste inima cand vad atata ura. N-au idee ce delicatesa e asta pentru mine, si ce sursa de amuzament mai ales. N-au idee ca eu cu asta ma hranesc, cu asta supravietuiesc, asta ma genereaza si ma ridica. Ura lor. Fiecare cuvant la adresa-mi. E indispensabila pentru mine chestia asta, mai ceva ca banii. Si chiar daca nu le inteleg deloc (si nu ca as vrea Doamne-fereste, dar asa, ca idee, sa vad si eu pentru o secunda cum e sa ramai in urma tare cu sinteza materiei cenusii) , afisez acelasi zambet ironic si aceeasi sfidare in privire, si circul cu aceeasi greata vesnic creatoare de controverse printre maimutele astea obosite. Si nu-mi trebuie lamaie, dar lor sigur le trebuie niste seminte. Nu de alta, da' se potrivesc perfect circumstantelor. Si totusi, daca ar fi sa-mi trebuiasca ceva ar fi niste popcorn, sa ma pot infrupta cu mandrie cand privesc vacile cum se agita mai rau ca un Pepsi.

Stiu, e naspa rau, da' nu plangeti, o sa ma chinui sa-mi pese, promit.

Ha. Never.

Cracks of sunlight?

Fum mult din nou, lumini obscure, muzica de fond pentru ganduri si senzatii dulci care plutesc atat de frumos incat par ireale. Astazi parca nu a fost asa frig. Astazi mainile nu au fost asa reci, si mintea parea ceva mai dezghetata. Si desi la primele ore ale diminetii eram departe, am aterizat si am hotarat sa fac si eu parte din cotidian alaturi de robotii din jur. Si culmea, nu a fost asa rau. Am mai uitat de anumite lucruri care ma bazaiau emotionally. De fapt, de cam tot ce ma bazaie in general. Si e bine. Imi place senzatia asta, sa simt cum constiinta mea da totu' pe hide si nu gasesc nimic nici cu cele mai avansate setari...Imi aduce aminte de vechea "eu". Si e al naibii de bine. Si incerc sa ma mentin asa, pe linia asta de plutire, sa incerc sa evit declinul, ca nu face bine la viscerocraniu, zic unii. Asa ca zambesc, imi criogenizez atriile din nou si astept. Gosh, I love the feeling.

Nu din nou.

3,2,1...Si cel mai trist anotimp isi spune cuvantul. Inca de aseara, de cand ma uitam la film cu ea si tremuram in pat, si de cand in drumul spre casa am simtit mirosul ploii, mi-am dat seama ca o sa fie o noapte lunga...Si a fost. Extrem de lunga, si cu transe parca fara oprire. Pahare multe, scrumiere pline, ganduri peste ganduri si piese care parca nu se mai terminau dar pe care nici nu le puteam opri. Si acum dimineata se invaluie in miros de cafea cu whiskey si fum impregnat in draperii, iar privirile indelungi pe geam se imbina cu momente la fel de lungi de meditatie, insotite de cate un tresarit suav la atingerea anumitor puncte sensibile ale cortexului. Si e a dracu' de trist. Nu ploaia de afara, ci mai degraba circumstanta asta nasoala. Ca daca erau mai putin de 3000 de km intre ce e inauntrul cutiilor noastre toracice, poate lucrurile stateau altfel. Si nu poate, ci sigur. Iar imbratisarile virtuale nu incalzesc cu nimic...