Heart's denial.

Intotdeauna m-am ferit de orice fior de dragoste care ma incerca, si asa trebuie si acum: sa fug cat mai departe. Nu pot sa te las sa-mi acaparezi mintea, nu pot. Trebuie sa impun circuitelor mele sa nu te lase inauntru, sa te respinga pur si simplu, ca pe un CD zgariat in cel mai varza casetofon de Dacie. Mirosul parfumului tau de pe hainele mele e intr-o lupta chinuitoare cu ratiunea mea, si trebuie sa castige ratiunea. Trebuie. Nu vreau sa castigi. Nu vreau sa imi ajungi in inima, pentru ca refuz sa cred ca inca mai am una. Da, momentan mergem in acelasi metrou, dar statia mea e aproape, si a ta si mai aproape, si nu vreau sa suspin dupa ce cobori. Nu vreau sa privesc inapoi din spatele unui geam doar ca sa mai vad o data fața care mi-a facut sangele sa pulseze mai rapid decat beculetul unui telefon dupa un apel pierdut. Vreau sa cobori tu la statia ta. Iar eu sa raman in metrou, cu negarea in brate si sarutul tau tatuat pe buzele-mi. Apoi eu la statia mea, si totul sa fie bine. Fara resentimente, fara regret si fara amaraciune. Macar de-ai fi urcat mai demult in metrou, si sa nu fi fost atat de grabit incat sa nu ma observi la timp. Vreau ca imbratisarile sau rasetele din fiecare zi sa se evapore, exact ca picaturile de Rom sau Whiskey ramase din sticlele pe care le imparteam uneori. Vreau ca tot ce s-a intamplat sa nu imi fi oferit nevoia de a-mi pune sufletul pe tava scriind randurile astea. Dar respir linistita, pentru ca de un singur lucru sunt sigura. Tu n-ai sa citesti niciodata asta. Sau n-o sa te recunosti printre randuri. Asa ca dau enter, post, si...Alt+F4. Am o constiinta de golit.

Wireless la priza.

Stii sentimentul ala, atunci cand simti ca nu mai poti sa duci si inima-ti pompeaza sangele cu putere, facandu-ti venele sa zvacneasca mai-mai sa-ti strapunga epiderma? Dar atunci cand, neputincios fiind te inchizi intr-un castel de poze rupte si amintiri imprastiate, nepermitand niciunui stimul sa patrunda? Da, prietene, normal ca il stii...Pentru ca eu il stiu. Iar daca eu il stiu, il stii si tu. Ca ar putea suna ciudat prietene, dar tu esti eu. Esti o oglinda transpusa in iubiri incalzite de panouri solare si terminate in nopti fie fierbinti ca buzele unor indragostiti in prima lor noapte, fie reci precum camerele unor nevoiasi iarna, la bloc. Cum e sa vezi ca ai o sursa de caldura in acelasi perimetru cu fiinta ta, dar sa fii constient ca la tine nu ajunge nici macar un Joule? Si sa te mai si doara, dar sa taci. Cum e sa stii ca atunci cand iesi din tine afisezi un ecran de fum din care se distinge un zambet larg, dar cu toate astea ochii tai sunt palizi si reci? E bine, prietene? Iti place asa? Iti place viata asta in care-ti pui in lesa sentimentele si propria persoana doar pentru propriul tau orgoliu fara margini? Doar ca sa te poti tu minti in continuare ca totul e perfect, si casa ta e perfecta, si masina ta e perfecta, si prietena ta e perfecta, si tu esti perfect, dar ca toate astea dispar intr-un foc cand iti dai seama ca simti miros de libertate? Da, prietene, cand esti inchis in tine, poti fi sigur ca totul e perfect. Cand geamul dintre realitate si senzorii tai e prea murdar ca sa mai poti distinge ceva, e normal ca totul sa fie perfect. Si tocmai de-aia te deranjeaza cand mai vine cineva cu cate-o carpa de praf, ca tie-ti place sa vezi ca si Kai, cu ciobul in ochi. Tie nu-ti place sa vezi adevarul. Preferi sa fii condus de latura ta carnala, intransigenta si obscura. Si cand vine vorba de exteriorizare esti exact ca un Neanderthal scapat in Mall; nu stii de unde sa-ncepi, pe unde s-o iei si nici macar ce reprezinta. Degeaba esti facut din diamante daca noroiul ala n-ai de gand sa-l stergi. Degeaba te pierzi printre sute si mii de file in fiecare zi, daca nu poti macar pentru o ora sa iesi din ele. Degeaba ii cunosti pe toti care se apropie fara ca macar sa schimbati o vorba, daca pe tine nu te stii nici dupa discutii prelungi cu tine insuti. Ce crezi tu, ca asa cum iti pacalesti neuronii zilnic ii poti pacali si pe ceilalti care, apropo, nu iti vor decat binele? Baghetele magice exista doar in filme dragul meu, dar singurul film in care joci e cel extrem de multifacial al vietii tale. Unde te agati de liane digitale si cand esti trantit la pamant, sub efectul imobilizarii si al zgomotelor de oase fracturate, iti dai seama ca erau doar holograme amestecate si la fel de intangibile ca si starea ta de spirit. Frumos, nu? Amalgamul asta de conexiuni si cabluri cu fir si fara pe care-ti place sa-l numesti "Neurocraniu" . Asa ca, prietene, mai intai iesi din tine, apoi iesi afara si accepta realitatea. Ca traiesti in trecut, da' daca ti-ai vedea viitorul in fata ai ramane paralizat la gandul ca te asteapta o mare de evenimente si ca barca ta e veche si cam subreda. Asa ca ia prezentul de mana si fugi unde vezi cu ochii, fa ce vrei tu, leaga-l de tine cat mai poti si lasa flashbackurile, ca tot ce a fost a fost, e ireversibil, cat despre ce o sa fie...Mai bine incerci sa repari ceva.