Reverse.

Asa se intampla mereu. La inceput, dintr-o mare de oameni esti ales pentru ca "esti aparte, iti pasa de oameni si ii asezi intotdeauna in fata nevoilor tale, ii intelegi, ii iubesti, nu ii judeci, esti un pieten perfect" si ti se multumeste de fiecare data pentru ca esti prietenul lor si pentru ca esti o raritate de om. Totul decurge perfect, reciprocitate din toate partile, vorbe dragute care alimenteaza focu', seri cu multe discutii, rasete si tone de amintiri, pana cand montagne rousse-ul incepe usor-usor sa coboare, pana la declin. Cand esti prea bun si ai trecut deja de partea cu oferitul unui deget pentru ca nu mai ai niciunul, aceiasi care iti multumeau odata incep sa critice, sa intepe, sa umileasca, sa iti spuna ca de fapt tu niciodata nu ai fost asa, si iti afiseaza o serie de "insusiri" in totala discordanta cu cele initiale. Si asa e de fiecare data. De absolut fiecare data, fir-ar ea de natura umana proasta. Ce naiba ma, nu toti suntem oameni? Unii de ce apreciaza si cel mai mic gest si altii nu apreciaza nici daca te detasezi de persoana ta ca sa le faci pe plac? Ce naiba ma, chiar notiunea de "priveste-te cu alti ochi" s-a dus asa, pe apa Sambetei? Pai cum sa mai fie intelegere cand toata lumea are impresia ca nu greseste cand greseste si ca are dreptate cand de fapt nu are? Cum sa nu se distruga prietenii de ani intregi cand apar factori care te fac sa-ti bagi picioarele in tot ce credeai si in toti in care credeai pana la momentul respectiv? E normal ca atunci cand vezi stele sa te simti orbit, da' sa nu uiti ca totusi ai plecat de pe Pamant. E normal sa hiperbolizezi viata, ca ai doar una, da' cand esti aproape de linia de finish a moralitatii sa-ti aduci totusi aminte de faptul ca la un moment dat nu iti doreai s-o intreci. Si tot asa. Dar cine sunt eu sa judec? Eu sunt doar cineva care isi descatuseaza sufletul prin scris, sunt o "incuiata care aude si crede selectiv, si care niciodata nu si-a-ntors principiile si orgoliul pe dos ca sa faca pe plac tuturor" orbilor si oarbelor. Asa ca ce scriu eu nu conteaza, la fel cum nu conteaza nici impresiile gresite in urma a ceea ce sunt si scriu.
Si am o vaga impresie ca am mai spus-o, dar cu placerea de a ma repeta o spun -din nou-.
"YOU'RE NEVER TOO OLD TO HAVE YOUR EYES OPENED."
Cheers.

"Lirici" pentru critici.

Pfff...Ma uit uneori in jur, si-mi vine sa ma crucesc de cat de proaste poa' sa fie unele fiinte de pe Planeta asta. Da' atat de proasteee, incat ramai ca la dentist si in acelasi timp te-ncearca un ras de-ala mai urat decat la cele mai smechere comedii posibile. Si-mi placeeee...Pfai, imi place enorm sa le aud cum clefaie si clevetesc in continuu, (ca normal, la altceva nu le duce capul) crezand ca prin tot ce mananca strica tripuri. Le iubesc pentru asta, serios. Ma amuza atat de tare incat mai-mai ca-mi vine sa ma bag si eu in discutie, gen "Hai fetele, ca vin si eu sa barfesc cu voi...Pe cine barfiti azi? Aaa, pe mine? Pfai cat de tareee, da' cam neinspirat asa, ca asta ati facut si ieri." Si totusi imi pare rau ca nu exista cuvinte care sa le descrie incapabilitatea de a face orice alt lucru si ca nu le-a explicat nimeni ca in loc sa imprastie ura de-am p*lea mai degraba ar face ceva in privinta hoiturilor lor. Dar daca ar fi vreodata sa multumesc cuiva pentru ca am ajuns pana aici cu nervii tari si caracterul la fel de acid, le-as multumi mai intai lor, si apoi prietenilor si altora. Ca n-au idee cat imi creste inima cand vad atata ura. N-au idee ce delicatesa e asta pentru mine, si ce sursa de amuzament mai ales. N-au idee ca eu cu asta ma hranesc, cu asta supravietuiesc, asta ma genereaza si ma ridica. Ura lor. Fiecare cuvant la adresa-mi. E indispensabila pentru mine chestia asta, mai ceva ca banii. Si chiar daca nu le inteleg deloc (si nu ca as vrea Doamne-fereste, dar asa, ca idee, sa vad si eu pentru o secunda cum e sa ramai in urma tare cu sinteza materiei cenusii) , afisez acelasi zambet ironic si aceeasi sfidare in privire, si circul cu aceeasi greata vesnic creatoare de controverse printre maimutele astea obosite. Si nu-mi trebuie lamaie, dar lor sigur le trebuie niste seminte. Nu de alta, da' se potrivesc perfect circumstantelor. Si totusi, daca ar fi sa-mi trebuiasca ceva ar fi niste popcorn, sa ma pot infrupta cu mandrie cand privesc vacile cum se agita mai rau ca un Pepsi.

Stiu, e naspa rau, da' nu plangeti, o sa ma chinui sa-mi pese, promit.

Ha. Never.

Cracks of sunlight?

Fum mult din nou, lumini obscure, muzica de fond pentru ganduri si senzatii dulci care plutesc atat de frumos incat par ireale. Astazi parca nu a fost asa frig. Astazi mainile nu au fost asa reci, si mintea parea ceva mai dezghetata. Si desi la primele ore ale diminetii eram departe, am aterizat si am hotarat sa fac si eu parte din cotidian alaturi de robotii din jur. Si culmea, nu a fost asa rau. Am mai uitat de anumite lucruri care ma bazaiau emotionally. De fapt, de cam tot ce ma bazaie in general. Si e bine. Imi place senzatia asta, sa simt cum constiinta mea da totu' pe hide si nu gasesc nimic nici cu cele mai avansate setari...Imi aduce aminte de vechea "eu". Si e al naibii de bine. Si incerc sa ma mentin asa, pe linia asta de plutire, sa incerc sa evit declinul, ca nu face bine la viscerocraniu, zic unii. Asa ca zambesc, imi criogenizez atriile din nou si astept. Gosh, I love the feeling.

Nu din nou.

3,2,1...Si cel mai trist anotimp isi spune cuvantul. Inca de aseara, de cand ma uitam la film cu ea si tremuram in pat, si de cand in drumul spre casa am simtit mirosul ploii, mi-am dat seama ca o sa fie o noapte lunga...Si a fost. Extrem de lunga, si cu transe parca fara oprire. Pahare multe, scrumiere pline, ganduri peste ganduri si piese care parca nu se mai terminau dar pe care nici nu le puteam opri. Si acum dimineata se invaluie in miros de cafea cu whiskey si fum impregnat in draperii, iar privirile indelungi pe geam se imbina cu momente la fel de lungi de meditatie, insotite de cate un tresarit suav la atingerea anumitor puncte sensibile ale cortexului. Si e a dracu' de trist. Nu ploaia de afara, ci mai degraba circumstanta asta nasoala. Ca daca erau mai putin de 3000 de km intre ce e inauntrul cutiilor noastre toracice, poate lucrurile stateau altfel. Si nu poate, ci sigur. Iar imbratisarile virtuale nu incalzesc cu nimic...

Mindfuck printre pseudovalori.

Mica. Mult prea mica. Asa ma simt. Neinsemnata, pierduta, ratacita si tot campul semantic. Vad, observ tot ce se intampla in jur dar nu reactionez. Sunt pierduta, undeva in afara realitatii, transa dupa transa, in aceeasi armonie cu Universul,dar cu un sentiment de nedescris. Ca o piesa de muzeu pe care o admira toti, despre care vor multi sa fie informati si chiar par interesati, dar la sfarsitul zilei ramane acolo in vitrina si simte ca e uitata de toata lumea. Si nu inteleg de ce, chiar nu inteleg. Se spune ca atunci cand ai totul nu-ti mai trebuie nimic,nu? Ce mincinosi.Poate le-as fi dat dreptate odata, dar acum imi permit sa-i contrazic, contraargumentand solid treaba. Pentru ca azi...Azi am simtit pentru prima data in viata asta ca bogatia nu consta in cate lucruri materiale ai.Ci singura avere si cea mai de pret este cea sufleteasca. Si asa e. Pana acum nu mi-a pasat. Stiam ca nu am un suflet ca sa poa' sa-mi pese. Dar am observat ca de fapt aveam si il tineam blat, ca sa nu-mi deranjeze mie nimeni linistea interioara probabil. Asa ca mi-am dat seama ca din toate lucrurile pe care le am, cele mai scumpe nu costa nimic. Absolut nimic. Si asa ar trebui sa simta toti. Ca trupul e efemer, pe cand sufletul e etern. Si atunci te intrebi in care din ele se merita sa investesti. Ca toti sunt setati pe bani, pe material, pe lucruri scumpe, si fericirea lor consta in cat capital au facut sau ce masina noua si-au cumparat. Si ma gandesc...Cat sa traiesti asa? Pana cand? Oare ei nu simt nevoia de a avea pe cineva langa ei sa ii sustina, sa ii asculte, sa fie acolo pentru ei? Oare ei n-au niciodata nevoie de un umar pe care sa planga sau de o imbratisare care sa-i faca sa uite de tot? Au, dar deocamdata nu isi dau seama, si cand o sa realizeze o sa fie mult prea tarziu. O sa se trezeasca probabil pe la vreo 40-50 de ani singuri, o sa-si doreasca sa nu fi fost asa orbiti de valoarea banului, si ar da toate lucrurile scumpe pe care le au pentru un suflet care sa-i inteleaga. Dar de unde...O sa moara singuri si tristi, plini de regret si suferinta. Dar e ireversibil tot procesul asta. Deoarece Karma se-ntoarce ca un boomerang. Tot ce ai facut ieri se reflecta in ziua de azi si tot ce faci azi se reflecta in ziua de maine. Si atunci te intrebi...,,Ce rost are atunci?" Si daca stai sa analizezi iti dai seama ca chiar are un rost, dar din pacate sunt putini cei care-l percep si-l accepta. Si stiu pe multi care au spus-o si in fata faptului implinit au facut exact opusul, dar jur ca as prefera sa traiesc intr-o casa modesta cu strictul necesar si sa fiu fericita, decat sa mai simt frigu' asta oribil din interior.

"Vreau sa fiu sarac lipit da' linistit,

Vreau sa spun tot ce simt si o sa ma schimb,

As vrea sa, uit de toti cei cunoscuti,

Vreau sa, iti explic ca sa ma asculti,

As vrea sa, scriu o carte si sa pun o bomba,

 As vrea sa, nu ma placi si sa intri-n vorba

Deci vreau sa pot sa cred c-o sa reusesc,

Vreau sa nu inghit minciuni, ca sa nu ma-nec

M-am agatat prea mult de vorbe,

Aveam probleme si impresia ca timpul o sa poa' sa le rezolve.

Si ma oftic cand vad ca toti copiii astia inteleg fix p*a, si eu

SUNT FACUT SA VA CONDUC SA VA DISTRUG, DA' NU VREAU NICIUNA."

As ice.

E frig. Frig afara, frig in minte, frig in suflet. Maini reci scriu fara oprire in timp ce materia cenusie este sintetizata pe banda rulanta.

Stilul meu mecanic...Am vrut sa scap de el. Ca asa mi-au spus. Sa scap. Sa nu mai scriu. Ca scriu degeaba. Ca nu citeste nimeni. Si nu intelege nimeni. Ca nu toti sunt artisti, ca nu toti sunt doctori. Dar nici eu nu sunt. Si n-o sa fiu. As vrea sa le spun ca stilul meu reiese din imaginea societatii lor. Ce cred, ca mie imi place sa fiu mecanica? Ca ma ajuta cu ceva? Nu. Dar asa m-au construit. Ca a inceput totul cu un zid, apoi m-am transformat cu totul. Intr-un robot. Eu nu am vene. Eu am fire care nu percep sentimente si nu le lasa sa iasa sau sa intre, exact ca un antivirus. Sunt un cyborg emotional. Azi pot sa nu simt absolut nimic si maine sa plang din senin. Si culmea, imprevizibilitatea nu ma caracterizeaza. Dar sunt duala. Mai duala decat sensul cuvantului in sine. Si cu conceptii neintelese si extrem de greu de perceput in viziunea lor. Singura persoana care ma intelege sunt eu, si mi-e de-ajuns. Singura persoana care ma poate judeca sunt eu, si mi-e de-ajuns. Singura cale pe care o voi urma este propria-mi cale, si...mi-e de-ajuns. Si calc pe tot, musc din cuvinte si urmez aceeasi cale indiferent de mijloace. Si ei...Ei n-o sa ma doboare niciodata. Si uneori ma mir si eu de unde-atata putere. E o repetitie sinistra, da-mi place enorm sa stiu ca de fiecare data cand incearca sa ma doboare, criticile lor ma regenereaza, exact ca alantoina la melci. Si-mi iau locul de deasupra lor, si ii privesc cu aceeasi raceala si dezgust, si ma amuz in continuare gandindu-ma ca "Guliver in Tara Piticilor" are alt cuprins in ceea ce ma priveste.