Nu din nou.

3,2,1...Si cel mai trist anotimp isi spune cuvantul. Inca de aseara, de cand ma uitam la film cu ea si tremuram in pat, si de cand in drumul spre casa am simtit mirosul ploii, mi-am dat seama ca o sa fie o noapte lunga...Si a fost. Extrem de lunga, si cu transe parca fara oprire. Pahare multe, scrumiere pline, ganduri peste ganduri si piese care parca nu se mai terminau dar pe care nici nu le puteam opri. Si acum dimineata se invaluie in miros de cafea cu whiskey si fum impregnat in draperii, iar privirile indelungi pe geam se imbina cu momente la fel de lungi de meditatie, insotite de cate un tresarit suav la atingerea anumitor puncte sensibile ale cortexului. Si e a dracu' de trist. Nu ploaia de afara, ci mai degraba circumstanta asta nasoala. Ca daca erau mai putin de 3000 de km intre ce e inauntrul cutiilor noastre toracice, poate lucrurile stateau altfel. Si nu poate, ci sigur. Iar imbratisarile virtuale nu incalzesc cu nimic...

Mindfuck printre pseudovalori.

Mica. Mult prea mica. Asa ma simt. Neinsemnata, pierduta, ratacita si tot campul semantic. Vad, observ tot ce se intampla in jur dar nu reactionez. Sunt pierduta, undeva in afara realitatii, transa dupa transa, in aceeasi armonie cu Universul,dar cu un sentiment de nedescris. Ca o piesa de muzeu pe care o admira toti, despre care vor multi sa fie informati si chiar par interesati, dar la sfarsitul zilei ramane acolo in vitrina si simte ca e uitata de toata lumea. Si nu inteleg de ce, chiar nu inteleg. Se spune ca atunci cand ai totul nu-ti mai trebuie nimic,nu? Ce mincinosi.Poate le-as fi dat dreptate odata, dar acum imi permit sa-i contrazic, contraargumentand solid treaba. Pentru ca azi...Azi am simtit pentru prima data in viata asta ca bogatia nu consta in cate lucruri materiale ai.Ci singura avere si cea mai de pret este cea sufleteasca. Si asa e. Pana acum nu mi-a pasat. Stiam ca nu am un suflet ca sa poa' sa-mi pese. Dar am observat ca de fapt aveam si il tineam blat, ca sa nu-mi deranjeze mie nimeni linistea interioara probabil. Asa ca mi-am dat seama ca din toate lucrurile pe care le am, cele mai scumpe nu costa nimic. Absolut nimic. Si asa ar trebui sa simta toti. Ca trupul e efemer, pe cand sufletul e etern. Si atunci te intrebi in care din ele se merita sa investesti. Ca toti sunt setati pe bani, pe material, pe lucruri scumpe, si fericirea lor consta in cat capital au facut sau ce masina noua si-au cumparat. Si ma gandesc...Cat sa traiesti asa? Pana cand? Oare ei nu simt nevoia de a avea pe cineva langa ei sa ii sustina, sa ii asculte, sa fie acolo pentru ei? Oare ei n-au niciodata nevoie de un umar pe care sa planga sau de o imbratisare care sa-i faca sa uite de tot? Au, dar deocamdata nu isi dau seama, si cand o sa realizeze o sa fie mult prea tarziu. O sa se trezeasca probabil pe la vreo 40-50 de ani singuri, o sa-si doreasca sa nu fi fost asa orbiti de valoarea banului, si ar da toate lucrurile scumpe pe care le au pentru un suflet care sa-i inteleaga. Dar de unde...O sa moara singuri si tristi, plini de regret si suferinta. Dar e ireversibil tot procesul asta. Deoarece Karma se-ntoarce ca un boomerang. Tot ce ai facut ieri se reflecta in ziua de azi si tot ce faci azi se reflecta in ziua de maine. Si atunci te intrebi...,,Ce rost are atunci?" Si daca stai sa analizezi iti dai seama ca chiar are un rost, dar din pacate sunt putini cei care-l percep si-l accepta. Si stiu pe multi care au spus-o si in fata faptului implinit au facut exact opusul, dar jur ca as prefera sa traiesc intr-o casa modesta cu strictul necesar si sa fiu fericita, decat sa mai simt frigu' asta oribil din interior.

"Vreau sa fiu sarac lipit da' linistit,

Vreau sa spun tot ce simt si o sa ma schimb,

As vrea sa, uit de toti cei cunoscuti,

Vreau sa, iti explic ca sa ma asculti,

As vrea sa, scriu o carte si sa pun o bomba,

 As vrea sa, nu ma placi si sa intri-n vorba

Deci vreau sa pot sa cred c-o sa reusesc,

Vreau sa nu inghit minciuni, ca sa nu ma-nec

M-am agatat prea mult de vorbe,

Aveam probleme si impresia ca timpul o sa poa' sa le rezolve.

Si ma oftic cand vad ca toti copiii astia inteleg fix p*a, si eu

SUNT FACUT SA VA CONDUC SA VA DISTRUG, DA' NU VREAU NICIUNA."

As ice.

E frig. Frig afara, frig in minte, frig in suflet. Maini reci scriu fara oprire in timp ce materia cenusie este sintetizata pe banda rulanta.

Stilul meu mecanic...Am vrut sa scap de el. Ca asa mi-au spus. Sa scap. Sa nu mai scriu. Ca scriu degeaba. Ca nu citeste nimeni. Si nu intelege nimeni. Ca nu toti sunt artisti, ca nu toti sunt doctori. Dar nici eu nu sunt. Si n-o sa fiu. As vrea sa le spun ca stilul meu reiese din imaginea societatii lor. Ce cred, ca mie imi place sa fiu mecanica? Ca ma ajuta cu ceva? Nu. Dar asa m-au construit. Ca a inceput totul cu un zid, apoi m-am transformat cu totul. Intr-un robot. Eu nu am vene. Eu am fire care nu percep sentimente si nu le lasa sa iasa sau sa intre, exact ca un antivirus. Sunt un cyborg emotional. Azi pot sa nu simt absolut nimic si maine sa plang din senin. Si culmea, imprevizibilitatea nu ma caracterizeaza. Dar sunt duala. Mai duala decat sensul cuvantului in sine. Si cu conceptii neintelese si extrem de greu de perceput in viziunea lor. Singura persoana care ma intelege sunt eu, si mi-e de-ajuns. Singura persoana care ma poate judeca sunt eu, si mi-e de-ajuns. Singura cale pe care o voi urma este propria-mi cale, si...mi-e de-ajuns. Si calc pe tot, musc din cuvinte si urmez aceeasi cale indiferent de mijloace. Si ei...Ei n-o sa ma doboare niciodata. Si uneori ma mir si eu de unde-atata putere. E o repetitie sinistra, da-mi place enorm sa stiu ca de fiecare data cand incearca sa ma doboare, criticile lor ma regenereaza, exact ca alantoina la melci. Si-mi iau locul de deasupra lor, si ii privesc cu aceeasi raceala si dezgust, si ma amuz in continuare gandindu-ma ca "Guliver in Tara Piticilor" are alt cuprins in ceea ce ma priveste.

Heart's denial.

Intotdeauna m-am ferit de orice fior de dragoste care ma incerca, si asa trebuie si acum: sa fug cat mai departe. Nu pot sa te las sa-mi acaparezi mintea, nu pot. Trebuie sa impun circuitelor mele sa nu te lase inauntru, sa te respinga pur si simplu, ca pe un CD zgariat in cel mai varza casetofon de Dacie. Mirosul parfumului tau de pe hainele mele e intr-o lupta chinuitoare cu ratiunea mea, si trebuie sa castige ratiunea. Trebuie. Nu vreau sa castigi. Nu vreau sa imi ajungi in inima, pentru ca refuz sa cred ca inca mai am una. Da, momentan mergem in acelasi metrou, dar statia mea e aproape, si a ta si mai aproape, si nu vreau sa suspin dupa ce cobori. Nu vreau sa privesc inapoi din spatele unui geam doar ca sa mai vad o data fața care mi-a facut sangele sa pulseze mai rapid decat beculetul unui telefon dupa un apel pierdut. Vreau sa cobori tu la statia ta. Iar eu sa raman in metrou, cu negarea in brate si sarutul tau tatuat pe buzele-mi. Apoi eu la statia mea, si totul sa fie bine. Fara resentimente, fara regret si fara amaraciune. Macar de-ai fi urcat mai demult in metrou, si sa nu fi fost atat de grabit incat sa nu ma observi la timp. Vreau ca imbratisarile sau rasetele din fiecare zi sa se evapore, exact ca picaturile de Rom sau Whiskey ramase din sticlele pe care le imparteam uneori. Vreau ca tot ce s-a intamplat sa nu imi fi oferit nevoia de a-mi pune sufletul pe tava scriind randurile astea. Dar respir linistita, pentru ca de un singur lucru sunt sigura. Tu n-ai sa citesti niciodata asta. Sau n-o sa te recunosti printre randuri. Asa ca dau enter, post, si...Alt+F4. Am o constiinta de golit.

Wireless la priza.

Stii sentimentul ala, atunci cand simti ca nu mai poti sa duci si inima-ti pompeaza sangele cu putere, facandu-ti venele sa zvacneasca mai-mai sa-ti strapunga epiderma? Dar atunci cand, neputincios fiind te inchizi intr-un castel de poze rupte si amintiri imprastiate, nepermitand niciunui stimul sa patrunda? Da, prietene, normal ca il stii...Pentru ca eu il stiu. Iar daca eu il stiu, il stii si tu. Ca ar putea suna ciudat prietene, dar tu esti eu. Esti o oglinda transpusa in iubiri incalzite de panouri solare si terminate in nopti fie fierbinti ca buzele unor indragostiti in prima lor noapte, fie reci precum camerele unor nevoiasi iarna, la bloc. Cum e sa vezi ca ai o sursa de caldura in acelasi perimetru cu fiinta ta, dar sa fii constient ca la tine nu ajunge nici macar un Joule? Si sa te mai si doara, dar sa taci. Cum e sa stii ca atunci cand iesi din tine afisezi un ecran de fum din care se distinge un zambet larg, dar cu toate astea ochii tai sunt palizi si reci? E bine, prietene? Iti place asa? Iti place viata asta in care-ti pui in lesa sentimentele si propria persoana doar pentru propriul tau orgoliu fara margini? Doar ca sa te poti tu minti in continuare ca totul e perfect, si casa ta e perfecta, si masina ta e perfecta, si prietena ta e perfecta, si tu esti perfect, dar ca toate astea dispar intr-un foc cand iti dai seama ca simti miros de libertate? Da, prietene, cand esti inchis in tine, poti fi sigur ca totul e perfect. Cand geamul dintre realitate si senzorii tai e prea murdar ca sa mai poti distinge ceva, e normal ca totul sa fie perfect. Si tocmai de-aia te deranjeaza cand mai vine cineva cu cate-o carpa de praf, ca tie-ti place sa vezi ca si Kai, cu ciobul in ochi. Tie nu-ti place sa vezi adevarul. Preferi sa fii condus de latura ta carnala, intransigenta si obscura. Si cand vine vorba de exteriorizare esti exact ca un Neanderthal scapat in Mall; nu stii de unde sa-ncepi, pe unde s-o iei si nici macar ce reprezinta. Degeaba esti facut din diamante daca noroiul ala n-ai de gand sa-l stergi. Degeaba te pierzi printre sute si mii de file in fiecare zi, daca nu poti macar pentru o ora sa iesi din ele. Degeaba ii cunosti pe toti care se apropie fara ca macar sa schimbati o vorba, daca pe tine nu te stii nici dupa discutii prelungi cu tine insuti. Ce crezi tu, ca asa cum iti pacalesti neuronii zilnic ii poti pacali si pe ceilalti care, apropo, nu iti vor decat binele? Baghetele magice exista doar in filme dragul meu, dar singurul film in care joci e cel extrem de multifacial al vietii tale. Unde te agati de liane digitale si cand esti trantit la pamant, sub efectul imobilizarii si al zgomotelor de oase fracturate, iti dai seama ca erau doar holograme amestecate si la fel de intangibile ca si starea ta de spirit. Frumos, nu? Amalgamul asta de conexiuni si cabluri cu fir si fara pe care-ti place sa-l numesti "Neurocraniu" . Asa ca, prietene, mai intai iesi din tine, apoi iesi afara si accepta realitatea. Ca traiesti in trecut, da' daca ti-ai vedea viitorul in fata ai ramane paralizat la gandul ca te asteapta o mare de evenimente si ca barca ta e veche si cam subreda. Asa ca ia prezentul de mana si fugi unde vezi cu ochii, fa ce vrei tu, leaga-l de tine cat mai poti si lasa flashbackurile, ca tot ce a fost a fost, e ireversibil, cat despre ce o sa fie...Mai bine incerci sa repari ceva.